Iată ce pot face două mâine dibace

Case-nalţă către cer zilnic mâinile dibace;
ţara e un şantier când e pace!

Cam aşa se poate defini starea de fapt legată de proiectul „Dâmboviţa Center”. În ciuda tuturor protestelor organizaţiilor neguvernamentale, în pofida tuturor avertismentelor Ordinului Arhitecţilor, nesocotind chiar prevederile Planului Urbanistic General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat ieri PUZ-ul pentru „Dâmboviţa Center”, cu alte cuvinte un pic mai mult decât îi lipsea capitalei – nu tichie, nu pălărie, nici căciulă, ci un fel de sombrero de mărgăritar: trei turnuri, un hotel, un cazinou, un mall, un supermarket, o roată panoramică, nu-ş ce havuz dansant şi doar 4500 de locuri de parcare pentru un debit zilnic estimativ de vreo 20-30000 de maşini. Apariţia altei fabrici de bani pe harta Bucureştiului nu mai miră pe nimeni iar indiferenţa autorităţilor faţă de nevoile cetăţenilor devine pare-se cronică! Pentru depăşirea stadiului de două ştranduri şi jumătate la două milioane şi ceva de locuitori, ca să vă dau doar un exemplu simplu de indolenţă urbanistică, nu se face nimic – nu e o prioritate! Aşa cum nu sunt prioritare nici refacerea inelelor periferice verzi distruse de acelaşi avânt imobiliar, nici consolidarea şi modernizarea centurii rutiere, n-am mai auzit nimic nici de celebrele inele colectoare, başca parcări, pasaje ori toalete publice. Nici măcar dispariţia lacului din parcul Circului, cauzată tot de vecinătatea cu o construcţie din asta, monumentală, nu dă de gândit; volumul construcţiilor din complexul „Dâmboviţa Center” urmează să fie uriaş iar presiunea exercitată asupra pânzei freatice aproape imposibil de tolerat. Afectat va fi şi traficul, spun arhitecţii, nu numai cel rutier, dar şi cel pietonal! Cât despre canalizarea din zonă…, vai de subsolurile lor! Locuiesc, oficial alături de vreo două, de facto alături de vreo trei milione de concetăţeni, într-o capitală europeană – fără respect de sine, fără identitate, fără viitor. Şi asta când e… pace?

Costin Enache

Atacama, Acongagua

Ajunşi la un internet cafe, în Pedro de Atacama, Pompilius Onofrei şi Ana Topoleanu s-au grăbit să trimită câteva rânduri – locul închidea în 10 minute. Au mai apucat din fericire să trimită un rezumat textual-vizual al ultimelor 4 zile: “În două zile am reuşit, cu mândrie spunem, să urcăm pe cel mai înalt munte după Everest, imensul Aconcagua, puţin peste 3300 de metri. Seria de imagini se deschide de altfel cu Aconcagua văzut din avion, în drumul nostru către extrema sa, Deşertul Atacama. Duminică am pus pasul în micuţul Pedro de Atacama. Şi cum ghidurile ne-au avertizat, turismul e pe pâine aici, mai mult ca oriunde în ţara asta “always surprising”. Fiindcă şi de data aceasta Chile a reuşit să ne lase cu gura căscată. Sătucul Pedro de Atacama pare a fi construit acum sute de ani şi neatins de ploaie, vânt, frig şi torid. Casele făcute din lut de-al locului, de un alb spălăcit, în contrast cu uşile şi cerul de un albastru nebun, miile de turişti care cutreieră străzile de dimineaţă până seara, zeci de restaurante, hosteluri şi câteva hoteluri, toate fără nicio excepţie sunt construite parcă în urmă cu sute de ani. În depărtare se văd cei 17 vulcani, lanţul de vulcani vestit în Chile şi în lume. Şi ca toată atmosfera să se închege bine de tot, noaptea ne aflam sub unul dintre cele mai limpezi ceruri din lume”.

Abracadabrant

Nici n-a început campania pentru europarlamentare şi deja e-n toi cea pentru prezidenţiale. Sigur, nu la vedere, că nu e cazul, dar viespile, şopârlele şi cârtiţele au început deja să mişune. Pentru că e greu de crezut că în 8 luni electoratul tradiţional îşi va schimba orientarea, miza cea mare pare să fie pentru toată lumea restul de 70 la sută care nu se prea omoară cu mersul la vot. Catindaţii nu vor fi numeroşi, iar demni de luat în seamă probabil că doi, maximum trei. E devreme pentru pronosticuri dar nu-i târziu pentru descântece. Fosta componentă şi fondatoare a trupei Trio Expres, actualmente guru cu apucături de prooroc prin USA, Carmen Mureşan, zice că noul preşedinte al României va fi

Magdalena şi Marta

Pompilius Onofrei şi Ana Topoleanu au trimis un minidocumentar de pe Insulele Magdalena şi Marta, două ecosisteme protejate de legile chileene, destul de uşor de prezervat datorită distanţei la care se află faţă de ţărm (Punta Arenas), în Strâmtoarea Magellan.
Încă de la departare, Insula Magdalena se intrezărea ciuruită de miile de cuiburi de pinguini jack-ass. Foarte prietenoşi cu vizitatorii atâta timp cât nu se stabilea contact fizic. Ciocurile le au destul de tari pentru a putea rupe câteva degete de turişti curajoşi în trecut. Altfel, dansează cu tine, tapează pământul şi vorbesc pe limba măgărească – de aici şi denumire lor.

P.S. de la administratorul blogului: laptopul meu vă urăşte. 100 MB de poze. Noroc că am aflat că Anei i s-a stricat laptopul şi nu a mai redimensionat fotografiile lăsându-le în original, la o rezoluţie gigantică. Aşadar, la treabă:

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

0 – Insula Magdalena văzută de la bordul avionului ce ne cobora spre Punta Arenas

1 – Punta Arenas este punctul de lansare a numeroaselor şalupe pline ochi cu turişti curioşi să vadă pinguini şi alte fel de fel de păsări, lei de mare şi un ocean dezlănţuit – cât se poate, în Strâmtoarea Magellan

2 – Drumul către Insula Magdalena şi mai apoi către Insula Marta este de numai o oră şi jumătate, iar cu puţin noroc, în afară de valuri, cormorani, pescăruşi şi conturul insulelor am zărit şi câte-o săritură de delfin.

3 – Pe Insula Magdalena, pe care se stă în jur de o oră, trăiesc peste 100.000 de pinguini jack-ass (pinguini măgari – din cauza ţipetelor pe care le scot, asemănătoare celor făcute de amintitul dobitoc)

4 – Tot aceşti pinguini poartă şi denumirea de Magallanic penguins

5 – Bine aţi venit la Monumentul natural “Pinguinii”

6 – Sute de pinguini aşteaptă liniştiţi venirea turiştilor cu care sunt obisnuiţi, chiar prietenoşi atâta timp cât nu se incearcă un contact fizic

7 – Turiştii ajunşi pe Insula Magdalena se pot mişca în voie pe lângă pinguini, însă doar în limita delimitată cu sfori, subtil, fără să dea senzaţia de grădină zoologică

8 – Cât vezi cu ochii, insula este sculptată de către pinguinii Magellanic…

9 – …îşi sapă cuiburile în pământ, …

10 – …dar ăsta nu e singurul mod în care modifică drastic relieful insulei: ei practică “tapping”, bătucirea solului în plimbările neîncetate pe lutul brun al insulei

11 – Pinguinii îşi aleg partenerul pe viaţă, aşa că nu puteam rata ocazia de a surprinde afecţiunea dintre buchetele alb-negru de vieţuitoare

12 – Pe Insula Magdalena am văzut nu doar pinguini ci şi fel de fel de pescăruşi şi albatroşi

13 – Şi o mare de albatroşi de stâncă, imperiali…

14 – După mai bine de o oră petrecută pe insula Magdalena, lăsăm pinguinii să-şi ia masa…

15 – … şi mai călătorim jumătate de ceas până la Insula Marta, vestită pentru sutele de lei de mare

16 – Fără să ne dăm jos din şalupă, am privit animalele leneşe si greoaie, adunate unul lângă celălalt, lângă o stâncă-rinocer

17 – Chile, always surprising!

Google anti-alcoool, acum cu efect de calmare a nervilor

Pentru că suntem oameni, uneori facem tâmpenii. Mari de tot. Cum ar fi aceea ca într-un week-end mai agitat să-i trimitem şefului sau unei alte persoane importante un email mai sincer, mai aşa, cu năduf. Eu unul mi-aş dori să pot face cumva ca asta să nu se întâmple. Şi pentru că am cont la gmail, chiar pot. Platforma lor de mail permite tot felul de artificii, unele gândite probabil de oameni cu un comportament coleric şi care au avut de pierdut de pe urma acestuia. O anumită setare spre exemplu îţi impune ca

Un post de radiouri

Că se poate asculta radio pe computer nu mai e o noutate. Mai toate radiourile îşi difuzează emisia din eter şi în format digital, unele funcţionează doar în internet. Mie mi-a fost întotdeauna însă lene să caut posturile pe internet, să salvez linkul către streaming pe computer şi să-mi omor desktopul cu zeci şi sute de icoane. Zilele trecute am dat însă de ceva interesant: Radio Sure. Nu e un post de radio, e un

Ştiţi cum e?

Când politicienilor începe să li se înfunde cu manevrele loco trebuie musai să găsescă altă vacă de muls sau mai corect spus de sacrificat. Iar când e vorba de criză cu atât mai mult. După ce-au întors-o pe toate feţele fără să-i dea de cap, la presiunea electoratului căpeteniile economiei mondiale s-au gândit că un ţap ispăşitor, executat în public, ar face bine la opinia generală şi s-au pus cu tunurile pe paradisurile fiscale: că ce-i aia confidenţialitate, ce-i aia cu impozit redus, de ce să nu facă

Bâlbe pe net

AAA…LEXANDRA S-Stoicescu, ppp-partenera de bâlbuţe a mult mai titratului în bâlbureri LLL-lucian Mândruţă, are bb-blog. Intitulat “Prime time-ul Alessandrei Stoicescu”, blogul are ceva vechime în blogosferă, însă posesoarea lui nu prea se îndeletniceşte cu scrisul. Cred şi eu, e mai uşor să dai bâlbe la teveu. Mai greu e să le ridici la rang de artă, aşa că poate

Înapoi în Punta Arenas

Echipa RRA s-a reîntors în Punta Arenas. Puţin speriaţi (fiindcă se pare că acest oraş e cu lipici, sau poate pentru că mitul conform căruia dacă pupi piciorul indianului Ona, întoarcerea în Punta Arenas e negreşită, o fi şi el adevărat), Pompilius Onofrei şi Ana Topoleanu s-au trezit totuşi dis de dimineaţă pentru interviul cu Felipe Ojeda Simons, Contraamiral şi Comandant al Zonei a Treia Navale. Iar din acel moment le-au ieşit în cale câte şi mai câte personaje, toate cu câte o poveste de neuitat, cu provocări şi recorduri bătute: primul clovn în Antarctica, prima femeie care trece înot strâmtoarea, cel mai rapid inotător al Magellanului…

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

01 – După o excursie – despre care vom povesti câte-n luna şi-n stele- către capătul pământului, am călcat din nou pe uscatul Puntei Arenas.
02 – Catedrala Municipală din Punta Arenas
03 – Joc de perspectivă în culori, vizavi de Strâmtoarea Magellan
04 – Centrul Punta Arenas, în “spirit magellanic”.
05 – Felipe Ojeda Simons, Contraalmirante Comandante en Jefe de la Tercera Zona Naval
06 – După un interviu care a trecut de la formal la personal, Pompilius Onofrei îl decorează pe Contramiral cu însemnul Radio România
07 – O discuţie plină de emoţie şi “fantastic dar adevărat” dintre Pompilius Onofrei şi cel mai tânăr om de 70 de ani (Vergillo Ruilova) care va fi trecut Strâmtoarea Magellan inot.
08 – Decorarea unui tânăr viteaz, Ignacio, care la doar 17 ani se simte pregătit să înoate în strâmtoare în cel mai scurt timp
09 – Barquillito, primul clovn care a bucurat copiii din Antarctica
10 – La final, indianul Ona, al cărui picior l-am pupat pentru ca reîntoarcerea pe meleagurile magellanice să fie garantată

Skype Call Recorder

Nu ştiu – şi nici nu mă interesează foarte mult – de ce o persoană ar dori să-şi înregistreze convorbirile telefonice. Asta dacă, fireşte, nu face interviuri telefonice, cum ni se mai întâmplă nouă jurnaliştilor. Dar, în fine, poate că vrea să aibă o copie a discuţiei cu un furnizor de servicii sau cu cei de la Protecţia Consumatorului. Sau să nu mai stea să noteze manual tot felul de detalii, cum ar fi nume, date sau numere de telefon. Ca să n-o mai lungim: cert e că dacă cineva îşi doreşte să înregistreze o convorbire pe computer,

Piesă de weekend în trei acte

Cîteodată toată chestia asta cu blogurile mă termină. Sîmbătă am asistat, evident atenţionat pe net, la următoarea piesă în trei acte:

Actul 1: Groparului care administrează blogul de veci i se cam pune pata pe Tudor Chirilă şi îi face o scrisoare deschisă. Asta era marţi. De marţi pînă sîmbătătă nu se îmtîmplă nimic. Sau oricum, nu mare lucru.

Actul 2: Cel mai blogger român vede scrisoarea, îi place (cred) şi face un link spre ea pe blogul lui.

Actul 3: Groparul explodează. Nu literalmente, ci ca număr de vizitatori pe blogul lui.

Dacă se întreba cineva cum şi de ce funcţionează blogosfera, acum ştie.

La capătul lumii

Pompilius Onofrei şi Ana Topoleanu au ajuns la capătul lumii. La capul Horn, ca să fim precişi. Şi au trimis evident şi poze, să vedem şi noi cum e acolo unde intră vântu-n lume.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

01 – Cabo de Hornos: faimos, râvnit, temut.
02 – Plecăm să atingem Capătul lumii
03 – Locul nostru de amarare
04 – Primul pas real dintr-un vis frumos
05 – Eliot Villaroel, omul de la capătul lumii şi paznic al farului, sergent în marina chileană, ne ajută să ne aburcăm pe acoperişul austral
06 – Cea din urmă casa de om
07 – Vom zbura
08 – O întâlnire aer-apă neaşteptată: primul concurent al Regatei Portinao Global Ocean World
09 – Albatrosul de aer – lăsând să treacă vântul în memoria temerarilor dispăruţi în Strâmtoarea Drake
10 – Cabo de Hornos e bolnav: de 25 de ani e gata să explodeze la orice pas
11 – La capătul pamântului, geniştii, apariţii nepământene
12 – Oameni cu frica clipei ce urmează
13 – Deminare: ce păcat că lumea e aşa…
14 – Între da şi nu, între a fi şi a nu fi…
15 – … pentru ca acest capăt de lume să rămâna frumos…
16 – “Casa” noastră dintre Pacific şi Atlantic (va urma)

Politically absurd

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! În plină criză Parlamentul European o ia razna mai rău ca economiile mondiale. Domnului Musiu Mister Herr Harold Romer, secretar general şi el p-acolo, i-a şoptit prin bibilică una păsărică despre un caz de situaţie şi, cu ocazia prilejului, a ieşit una broşurică deocamdată doar de uz intern bruxellez şi strasbourghez care interzice utilizarea termenilor doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle, frau, fräulein, señora, señorita ş.a.m.d. ca să fie “politically correct”! Nu sunt singurii termeni interzişi, dar sunt de departe cei mai… interzişi! Explicaţia e pe cât de simplă pe atât de penibilă: dacă îi spui “tanti” îi

Darth Stream

Mai mult ca sigur, pisica moartă de pe gardul hotarului estic al UE n-a dispărut odată cu încheierea crizei gazelor. Nabucco versus South Stream sau ce-o mai apărea pe conductă se anunţă deja a fi următoarea bornă a încordării muşchilor pe axa est-vest. Deocamdată e vorba doar despre sintagmă, de-aia am sărit în sus şi noi şi Austria şi alte câteva membre; dar adevărul e

Chile: prin ţinuturile Mapuche

În Chile, Pompilius Onofrei şi Ana Topoleanu au observat nişte chipuri şi locuri mai puţin spectaculoase la prima vedere, dar cu o atmosferă şi un farmec nemaiîntâlnite. Mapuche, populaţia indigenă din centrul Chileului – “pe val” acum în revendicarea drepturilor pentru salvgardarea civilizaţiei acesteia rudimentaro-sofisticate. Încă folosesc carul cu boi cu roata de lemn. Asta nu-i impiedică să tragă un meci de fotbal în creier de munte, pe bune, cu echipe dotate în toată regula, cu stadion şi galerie zgomotoasă. Cum e să treci pe un drumeag de munte şi de undeva de sus, să auzi tribunele cum strigă goooool? În drum spre stadion (şi urci, nu glumă!) dai de tot felul de chipuri şi de un miros specific acru-amar combinat cu fum, pe care nu-l uiţi niciodată. Sus, la meci, că tot n-ai ce face şi cu cine ţine că nu ştii despre ce-i vorba, stai la bârfă c-o “Mapuchesa” despre obiceiuri de nuntă si politicaly correctness. Apoi te prinde noaptea şi în jur nu dai decât de oi. Te duci departe-n sus crezând că o să dai şi de-un lăcuşor, da’ nu dai decât de Argentina. Şi faci cale-ntoarsă şi… Gata că v-am plictist. Pardon. Iată pozele, că p-astea aţi venit să le vedeţi:

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

1 – Coñaripe – Ţinutul Los Lagos, unul din leagănele populaţiei Mapuche, colonizată de spanioli
2 – Tipica biserică catolică de munte din centrul Chile, ţinuturile Arraucania şi Los Lagos
3 – Troiţele specific chileene îşi fac apariţia unde nu te-aştepţi, în stâncile ce mărginesc drumeagurile de munte ale Anzilor Cordilieri
4 – La drum de seară, fumul caselor Mapuche anunţă cu mult înainte aromele cinei…
5 – … iar Feţi-Frumoşii Mapuche se întorc acasă
6 – Car cu boi al indigenilor Mapuche (atenţie la roată)
7 – Globalizare
8 – De spălat
9 – Cina
10 – Microbul din creierii munţilor: un meci de fotbal în toată regula
11 – Neliniştea dinaintea golului
12 – Tânăra mapuche, studentă în capitală la gastronomie, se întoarce acasă, în sânul munţilor, mânată de un dor aproape ritual
13 – După meci

Vulcan, cu V de la Villarica

Unii sunt blogtrotteri, alţii chiar globetrotteri. Chestie de noroc în viaţă. Pompilius Onofrei şi Ana Topoleanu au ajuns la celebrul vulcan Villarica, cu lacul aferent şi Parcul Naţional Villarica, precum şi în alte locşoare de prin preajma.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

1 – Faimosul vulcan Villarica (2840m), pe cât de frumos, pe atât de letal
2 – Misterioasele “porţi” ale Anzilor
3 – Unul din râurile de lavă intărită venite din Vulcanul Villarica (după erupţia devastatoare din 1971 – 8000 de victime)…
4 – … care şi-a unit undele de foc, acum 38 de ani, cu cele limpezi ale lacului Calafquen
5 – Urmările devastatoare ale erupţiilor (1971, 1986 etc.) se văd pe versanţi întregi de munţi, în locurile unde norii de vapori de cenuşă supraîncălziţi la mii de grade Celsius au ars şi ras totul in cale. Vegetaţia cucereşte timid zonele afectate
6 – Nostalgicii oameni ai locurilor îşi iubesc, totuşi, vulcanul
7 – Incendiu în Villarica
8 – P.O. – aşteptând să se cearnă norii
9 – Ana Topoleanu, cautând fundul Villaricai
10 – În cimitirul fără cruci din Pucon (aceeaşi Villarica) se întâmplă lucruri ciudate: în faţa parcelei Paradisului, Pompilius încearcă să o prindă pe Ana (în vizor)
11 – O noapte cu fumegândul Villarica
12 – Villarica cu sos de mure

Una caldă, una rece

Uite cam aşa se poate sintetiza prezenţa autorităţilor române în cotidian. După binevenita acţiune “strada 2009” care a mai măturat câţiva interlopi de pe străzile câtorva oraşe-adăpost pentru clanuri, revine din păcate în atenţie scandalul permiselor măsluite la Piteşti dar se pare că nu numai… Şi dacă verificarea dosarelor o să dureze o perioadă, spre ghinionul donatorilor de mită căderea în dizgraţie şi penal poate

Tot cu RoBlogFest

Vorbeam despre RoBlogFest. Între timp sita s-a cernut, mouse-ul a fost pus pe votat, iar acum se ştiu şi câştigătorii. Printre ei şi cel al lui Sebastian Bârgău alias Vis Urât.

Citind ce a mai postat pe blog Visul, am găsit spiritul acela minunat de concurs, acea pace interioară şi fair play specifice plaiurilor maidaneze. Concluziile la care a ajuns Sebastian se pot aplica

Mitul megapixelilor

Guvernul se gândeşte la noi şi noi accize. Se spune că astfel se vor scumpi telefoanele mobile şi alte produse electronice. Nu ştiu la ce se va ajunge, dar un pic de consultanţă nu strică: Când produsele sunt ieftine, nici nu mai contează ce au pe ele. Le cumperi şi gata. Dar când se scumpesc parcă începi să te mai gândeşti ce îţi cumperi şi dacă nu cumva producătorii vor să-ţi fure ochii cu trucuri de marketing. Habar nu am dacă se vor acciza în plus şi camerele foto digitale, dar chiar şi aşa cred că merită vorbit de mitul megapixelilor. Producătorii de camere digitale se laudă cu

Minilinkuri cu tinyurl.com

Miniaturizarea e un proces ce pare să nu se mai termine niciodată: acum şi linkurile trebuie să fie cât mai mici. Acum ceva timp, un site obscur a fost propulsat din anonimat şi ridicat la nu trafic de milioane: tinyurl.com. Ideea din spatele acestui site era următoarea: Unele linkuri erau atât de mari, încât atunci când