Planetare

Că Marte a fost în conjuncţie cu cine-o fi fost, că Venus avea ascendent în berbec, că luna era în fază terminală (mărturisesc că nu m-am uitat niciodată la emisiunile „uranologilor” de serviciu), toate trec oarecum în planul doi al activităţii cereşti, având în vedere că viitorul nu mai pare chiar o nebuloasă… Planeta nostră o să cedeze-ntr-o bună zi şi va trebui să ne mutăm. În toamna lui 2005 a avut loc botezul unicului (deocamdată) satelit al ultimei planete certificate a sistemului solar, a10-a, Xena. Deşi naşii au fost un pic în ceaţă, satelitul a primit numele Gabrielle. Mai încolo, la vreo 20 de ani-lumină distanţă a ieşit zilele astea la iveală

Divi şi dive

În România, de multe ori, opinia publică reacţionează ca-n privat. Adică fără menajamente, necontrolat, doar de dragul de a reacţiona. Şi ce specatcol iese când vreun personaj sau vreo pseudo-vedetă mioritică intră în gura lumii! Atunci să vezi dezbateri şi păreri…, că de’…, tot omu’ are dreptu’ să zvârle câte o piatră, nu? Doar e democraţie! Unul dintre cazurile care a făcut şi va mai face cu siguranţă vâlvă este cel al lui Romeo Matinal cuplat cu Diva cu alai de pozari, adică al iubirii interzise dintre

Revoluţie pe piaţa procesoarelor?

Pe piaţa procesoarelor se întâmplă atât de multe lucruri, încât lumea a început să nu mai vadă pădurea de atâţi copaci. Ceea ce anunţă Intel s-ar putea totuşi să nu treacă neobservat de industrie.
La conferinţa de prezentare a rezultatelor financiare pe primul trimestru, Paul Otellini, preşedintele Intel, a vorbit foarte mult despre noile procesoare cu voltaj ultra-redus pe care Intel le are în vedere. Aceste procesoare urmează să fie folosite în laptopurile ultrasubţiri care vor face concurenţă unor modele precum Apple MacBook Air şi mai recentul Dell Adamo, care costă acum în jur de 1700 de dolari şi peste. Dacă noile laptopuri vor fi dotate cu procesoarele cu voltaj ultra-redus

Certuri pe bloguri IT

Faptul că bloggerii sunt o specie certăreaţă e deja un loc comun. Dar atunci când în spatele unui blogger se află o companie, cearta devine cu atât mai interesantă. Cearta din blogosfera IT a început când Brandon LeBlanc, un blogger al Microsoft, a scris pe blogul Windows Experience că utilizatorii de netbookuri, adică de laptopuri ultraportabile destinate în special navigatului pe internet, preferă Windows ca sistem de operare preinstalat în detrimentul Linux. Argumentul lui? Atât compania MSI cât şi firma Canonical, care promovează distribuţia comercială a Ubuntu Linux ar fi declarat că rata de returnare a netbookurilor cu Linux preinstalat e de patru ori mai ridicată decât cea a aparetelor cu Windows. De se întâmplă aşa?

Post-pascale

Deşi comercialul a fost parcă mai prezent anul ăsta, paştele românesc nu pare să-şi fi pierdut din farmec; cine-a vrut linişte s-a putut bucura de linişte, cine-a vrut entertainment a avut opţiuni berechet! Tradiţiile neo-pascale s-au propagat mai discret însă: felicitările virtuale s-au descărcat bine de pe site-urile de profil dar n-au înregistrat recorduri, iepurii tot n-au reuşit să ia faţa mieilor, iar SMS-urile au rămas şi ele oarecum standard, mesajele pseudo-pascale neoferind prea multe surprize. Nu s-a modificat nici

Psihanaliză pe text

Bloggerul care vrea să reuşească în viaţă, adică în blogosferă, trebuie să fie afurisenia în persoană, trebuie să aibă tupeu, aroganţă. Să dea în ei, nene, ca-n hoţii de cai! În care ei? Păi în toţi şi-n toate. Bloggerul de opinie trebuie să fie mai acidulat ca apa minerală şi mai vehement ca guiţatul lui Ghiţă în Ajun. Până aici, cam toate bune şi frumoase. Nu văd de ce n-ar putea să apară un înflăcărat Rică Vocea Patriotului Nationale prin blogosferă, un ţăcănit cabotinaş care să fie “ăl’ de le zice bine” pentru norodul cititor.
Problemele serioase apar însă atunci cand unii înţeleg halandala treaba cu guiţatul. Şi în loc să o ia la figurat, o iau ad-literam. Mai ales ăi’ cu pretenţii!
Exagerez?

Pe ţifre, nu aşa…

În urmă cu o săptămână spuneam în minutul de IT că media vechi nu vor ceda prea repede supremaţia celor noi. Acum există şi câteva cifre care confirmă acest lucru.
Cifrele provin din SUA şi nu cred că s-ar putea extrapola la România. Dar sunt totuşi interesante. În esenţă ele spun că doar 3,5% din activitatea de citire a ziarelor are loc în mediul online. Laboratorul Nieman pentru Jurnalism din cadrul Universităţii Harvard a estimat pentru început că în medie un cititor alocă 25 de minute pentru a citi ziarul în timpul săptămânii şi 35 de minute la sfârşit de săptămână. Apoi a mai estimat că în acest timp citiorul se uită la

Verdict în cazul Pirate Bay

Prins cu alte probleme, n-am mai apucat să ţin lumea la curent cu ce s-a mai întâmplat în procesul “Asociaţia Internaţională a Producătorilor de Fonograme contra thepiratebay.org”, judecat la Stockholm. Pe scurt: operatorii siteului erau acuzaţi că facilitează descărcarea de produse protejate de legea drepturilor de autor. Nu reiau în detaliu despre ce e vorba, dacă vreţi să vă reîmprospătaţi memoria, uitaţi aici. În martie spuneam că s-au încheiat pledoariile, iar pe 17 aprilie era aşteptat verdictul. Justiţia suedeză, mai parolistă decât a noastră, chiar s-a ţinut de cuvânt. Judecătorul a dat vineri dreptate producătorilor de fonograme şi i-a condamnat pe cei patru pârâţi la câte un an de închisoare şi plata a 3,6 milioane de dolari în solidar, cum s-ar spune la noi în jargon de jurist. Decizia este una de primă instanţă, ea mai poate fi atacată, dar precedentul rămâne şi el poate avea efecte de lungă durată asupra mediului online, efecte care sunt acum imposibil de cuantificat. Mă gândesc de exemplu la operatorii de servicii de file sharing, care abundă şi prin internetul românesc. Până atunci aşteptăm cuminţi.

Lăudate fie numele din blogosferă

De data asta numai cuvinte de laudă. Cred că aţi aflat cu toţii de planurile îndrăzneţe ale ministrului sau… cum vor feminiştii, ministrei Turismului din România de a transforma Bucureştiul în staţiune balneară. Cuvântul “balneo” pare-se nu-i dă pace deloc Elenei Udrea nici măcar pe blogul propriu, din cauza lui blonda riscând chiar să facă o obsesie. E drept ca pe blog termenul e pus într-un context mai nuanţat, însă chiar şi aşa poate că ar fi bine să nu uite că prea mult balneo strică. Strică până şi topurile.
“Turismul balneo-electoral“, articolul de pe elenaudrea.ro i-a spulberat luna trecută

Jocuri: de groază, nu alta

Nu se ştie de ce, dar în străinătate, aşa, pascal, din Vinerea Mare şi până în Duminica Paştelui, programele TV sunt pline de thrillere şi filme horror. Dacă aveţi chef să vă petreceţi vreuna din serile următoare la computer trăind senzaţii horror, iată reţeta:
În internet există un gen interesant de aplicaţii, ceva între film şi joc – un fel de film interactiv, ca să fim mai corecţi. Şi se pare că genul predilect al acestor aplicaţii este cel horror. De exemplu outbreak, sau pe româneşte epidemia. Ştiu că pe post am zis că adresa e outbreak.com şi îmi cer scuze. Pare un remake al Dawn of the Dead. Aplicaţia pune utilizatorul în faţa

Linux la purtător

Pentru mulţi, a experimenta cu alte sisteme de operare e un subiect tabu. Acum există un procedeu care ne-ar mai putea reduce teama de Linux. De ce ar vrea cineva să-şi instaleze un sistem Linux? Argumente se găsesc destule: e gratuit, e mai stabil, nu e vulnerabil la viruşi. Există şi contraargumente: nu prea există jocuri sau softuri, e mai complicat, durează mai mult până să te obişnuieşti cu el. Indiferent: a apărut acum un Linux portabil, care poate rula înăuntrul propriului sistem de operare. Sigur, şi înainte existau posibilităţi de instalare a două sisteme de operare în paralel. Linux se putea instala ca al doilea sistem, iar la deschiderea computerului utilizatorul putea alege în ce sistem vrea să lucreze. O altă posibilitate era să se copieze o distribuţie Linux pe un CD sau DVD, iar calculatorul să-şi extragă informaţia de pornire de pe acel CD. Dar aceste variante presupuneau

Media noi, media vechi

S-a tot vorbit în contextul alegerilor din Moldova şi evoluţiilor postelectorale de la Chişinău de influenţa noilor media în viaţa noastă. Să însemne asta moartea mijloacelor tradiţionale de comunicare în masă? O dezbatere serioasă pe această temă ar dura la nesfârşit. Într-adevăr, s-a folosit pentru ceea ce se întâmpla la Chişinău sintagma “prima revoluţie twitterizată” ca analogie la “prima revoluţie televizată” din decembrie 1989 în România. Facem abstracţie de întrebarea dacă ceea ce a fost la Chişinău a fost o revoluţie, pentru că nu ştim nici măcar dacă ce a fost în România a fost o revoluţie. Dar twitter şi facebook, platformele pe care s-au vehiculat informaţii la cald de la Chişinău, s-au bucurat de un impuls de publicitate oarecum disproporţionat. Chiar dacă informaţiile veneau pe aceste căi, tot televiziunile, radiourile şi ziarele

PR şi matematică

Mare mai e si grădina audiovizualului! De fapt mai mult a vizualului, pentru că în ultima vreme e de preferat ori să te uiţi la televizor cu sonorul dat la minim (şi, oho, ai ce vedea: de la prima oră până târziu în noapte), ori să laşi pur şi simplu replicile “oamenilor de pe sticlă” să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta. Asta fără frica de a pierde ceva esenţial.
Probabil observând fenomenul, vedetele tv încercă mai nou din răsputeri să recâştige terenul pierdut prin blogurile pe care le posedă. Plus că mai nou e o fiţă să fii “jurnalist complet” , adică să fii mieluşel pe post şi tigru în veveve.
Daca n-ai audienţă, în traducere daca n-ai “forme” şi domnişoare 90-60-90 în platou, atunci te dai nene

Turism ecumenic

Asta vor unii să credem că înseamnă bagatelizarea sub aspect comercial a sărbătorilor de Paşte, fie că e vorba de mare, munte, lumini aduse cu avionul, ouă cât casa ori cruci cât Caraimanu’! De fapt pentru operatorii “de situaţie” Paştele e doar o oportunitate ca oricare alta, cu mica mare diferenţă că în perioada asta oamenii sunt un pic mai generoşi, mai cucernici şi, cred ei, ceva mai uşor de păcălit. Cu crăciunul merge de ani buni, de ce n-ar încerca şi cu paştele? Mai ales că după experienţele anterioare şi predispoziţia unor cvasi-credincioşi pentru chiolhanuri în numele Domnului semne bune anul are! Nu demult paştele era o bucurie în special interioară, acum la modă e

Mic Paris, mic circuit

Hal de context! Criză mondială, scandal în vecini, p-aci sat fără câini, sechestrări şi arestări, justiţie pusă la zid, şantiere îngheţate… La capitală se pune însă de un traseu turistic, ce ar trebui să-i facă pe străini să stea ca mâţa-n coadă când or vedea minunile arhitectonice ale capitalei şi să exclame “oh, my god, mein Gott şi oh, la la!” când li s-o spune că monştrii din vecinătatea puţinelor monumente veritabile sunt rodul indolenţei şi ignoranţei tuturor edililor care s-au perindat prin sufletele unor cetăţeni sătui de mâzgă, praf, gunoaie şi zgârie nori – singurele certitudini ale Bucureştiului anului 2009: un oraş cu 7 primari. “Nu sunt bani, nu mă lasă consiliul şi îmi pun beţe-n roate adversarii politici” sunt replicile favorite ale responsabililor de destinele capitalei României; ba de când cu senzaţionala idee de circuit turistic printre ruinele Bucureştiului şi-au mai mai pus în cap şi opinia publică: bine dom’le, ţara arde, adică Bucureştiul se sufocă şi dumnealor le arde de autobuze pline de gură-cască?! Nu-i vorbă, nu-i prima năstruşnicie pe fundament bucureştean, doamna ministreasă de profil avea în plan mai deunăzi să-l facă, nu ştiu, Bucureşti-Băi ori aşa ceva… Eh, şi se gândiră, măre, şi se sfătuiră ei şi ghici ciupercă-ntr-un picior ce tainice lăcaşe găsiră să pună pe traseu?! Păi ce erau să puie: CEC-u’, Parlamentu’, Arcul de Triumf şi încă trei alea, câte-au mai rămas. Câteva obiective numai bune de inclus într-un circuit reprezentativ pentru adevărata faţă a Bucureştiului, unele pe lângă care primarii, fie ei de sector sau nu, se pare că n-au mai trecut demult: turnurile gemene de la gara Basarab (parte a veşnic-incipientului pasaj cu acelaşi nume), turnurile gemene de la piaţa Scânteii (şi ele neterminate şi deocamdată, din cauza stadiului diferit al lucrărilor, nici identice), pagodele ţigăneşti, şi ele gemene, de la piaţa Progresul, ţeapa din fericire fără vreun frate geamăn primprejur din piaţa Palatului (acum îi spune altfel – pieţei, nu ţepei!) şi altele asemenea… Traseul n-ar avea însă nici un farmec fără ingredientele specifice traficului bucureştean, mirodenii fără de care nimeni n-ar putea prinde savoarea fostului Mic Paris, actualmente un soi de Brazaville cu influenţe taşkentiene: ambuteiaje, claxoane, gropi, injurii, manele, şmecheri, blonde, Jeep-uri, şaorme, şuţi, praline, fiare vechi “lom”, bere caldă, împuţiţi, cerşetori, aurolaci.

Costin Enache

Interfaţa cu un drive virtual

Un mare dezavantaj al unora dintre spaţiile virtuale, inclusiv al Skydriveului de la Microsoft, dar nu numai, e că trebuie să încarci fişierele unul câte unul. Pentru cei care îşi doresc ca spaţiul virtual să le apară ca un nou disc atunci când deschid My Computer şi să copieze pe el fişiere direct din interfaţa normală a calculatorului, fără a mai folosi browserul, această posibilitate există. Ei pot folosi un program care se numeşte Gladinet. Prin el, spaţiul virtual de pe serverele Microsoft sau Google primeşte o literă, exact ca orice partiţie de pe harddiskul calculatorului sau ca orice drive de CD sau DVD. Utilizatorul poate opera în acest spaţiu la fel cum o face pe propriul harddisk. Instalarea şi configurarea sunt destul de simple şi implică doar câteva setări şi instrucţiuni pentru eventualul firewall. Gladinet are trei variante – una gratuită,

Microsoft dă 25 de GB – pe gratis

Despre Microsoft puţină lume are ceva bun de spus. Facem noi excepţia care confirmă regula şi îi vorbim de bine (doar în parte). Ni s-a mai întâmplat să amintim de spaţii virtuale de depozitare a fişierelor. Există tone de servere virtuale în internet, cu spaţii mai mult sau mai puţin generoase – cum ar fi dropbox, pe care l-am folosit şi noi pentru depozitarea unor fişiere audio, pentru că oferă gratis 2 Gigabytes de spaţiu. Sau mesh.com, care dă gratis chiar 5 Giga. Nu ştiu dacă e mult sau dacă e puţin, cert e că skydriveul de la Microsoft are acum chiar 25 de Giga în ofertă, evident

Free Gigi

Nu ştiu dacă aţi observat sau nu, dar de câteva zile bune timpul s-a oprit. Oamenii au cam uitat de ei şi… de ale lor şi respiră numai şi numai Becalosferă. Oare câte oale au dat în foc sau câţi ţânci bocesc uitaţi de ai lor, în vreme ce Gigi Martirul suferă în beciurile inchizitorilor mojici?
Pentru arhetipurile Tanti Miţa Biciclista sau Dorel nu mai există nimic demn de a fi luat în seamă, nici măcar tresărirea studenţilor basarabeni sau cutremurul devastator din Italia.
Timpul se măsoara în gesturi becaliene, iar adevăratul cutremur, oameni buni, e alegerea Paladinului de a candida la Europarlamentare de pe listele PRM. Specialiştii se aşteaptă la replici de mare intensitate..
Consolarea vine de unde te aştepţi mai puţin – de la bloggeri. Ei sunt primii care iau atitudine, iar unii dintre ei o fac într-un mod de-a dreptul hazliu.
De departe cei mai inspiraţi la acest capitol sunt membrii găştii de pe lamosor.blogspot.com. Ce au facut aşa de special? O NEFĂCUTĂ! Vă explică pe larg chiar ei:

RRA pe internet

Mai mulţi dintre cei care ascultă Radio România Actualităţi pe internet s-au plâns că în ultimul timp emisia pe sreaming audio nu mai funcţionează. Nu-mi dau seama ce se întâmplă, noi am testat pe Internet Explorer 6, Firefox 3 şi Opera şi merge. S-ar putea să fie vorba de o problemă de browser, dacă cei care au dificultăţi au făcut de curând o actualizare a softului.
O soluţie ar fi să folosiţi un software specializat. Vă recomand VLC, descărcabil gratuit de aici. După instalare, lansaţi programul şi mergeţi la: Media – Open Network, iar în fereastra deschisă copiaţi linkul acesta: http://www.srr.ro/stream/rra.asx. Apăsaţi “Play” şi ar trebui să meargă. Dacă nu apare butonul “Play”, căutaţi-l în meniul din stânga butonului. Dacă aveţi probleme urmăriţi acest film.

Semne de carte virtuale

Când navigăm pe internet şi dăm de ceva interesant, vrem poate să reţinem respectiva pagină, indiferent de motiv şi punem un semn de carte. Adică un bookmark. În timp, colecţia de semne creşte la dimensiuni impresionante. Dar ce ne facem dacă navigăm şi acasă, şi la şcoală, şi la servici? A exporta fişierul care conţine lista de semne şi a-l importa permanent pe celelalte computere e o operaţiune laborioasă şi devine plictisitor. Există un soft de sincronizare a semnelor de carte. El se numeşte Xmarks şi rulează prin intermediul unui cont pe care utilizatorul şi-l face pe siteul omonim. Odată programul instalat, el actualizează lista de bookmarkuri de pe calculatorul respectiv, sincronizând-o cu