Happy (dead) end

M-am apucat să sap aseară în istoria fotbalului românesc după o surpriză mai mare decât cea numită Unirea Urziceni. Nu rezultatele mi-au dat bătăi de cap, eram convins că ialomiţenii sunt în top, ci săpătura. Firesc, am luat-o pe cărări bătute, credeam eu, şi am accesat pe rând interfeţele virtuale ale celor două instituţii co-conducătoare ale sportului rege. Site-ul FRF e o glumă proastă, o sfidare a ideii de informaţie electronică; iar cel al LPF, un pic mai stufos, o insultă la adresa limbii române: diacritice ioc, semne de punctuaţie aruncate anapoda şi cireaşa de pe tort – explicaţiile întreruperilor campionatului de la sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut respectiv de la începutul deceniului 5 – citez „în perioada 1916-1919 nu s-a disputat datorită primului război mondial” şi evident „în perioada 1941-1946 nu s-a disputat datorită celui de-al doilea război mondial”.
Bravos, în ideea asta… datorită, nicidecum „din cauza”, mai marilor forurilor ăstora am ratat mai tot campionatul nostru oferit unei televiziuni de nişă – m-am uitat la englezi pe o televiziune pan-europeană şi am văzut fotbal mult şi de calitate. Dincolo de astea şi revenind la ce mă interesa, admit că mi-a plăcut pe site-ul LPF împărţirea competiţiei pe căprării de timp (perioada romantică, perioada României Mari, ligi regionale şi sistem divizionar) însă mi s-a confirmat bănuiala: Urziceniul este cel mai mic oraş în care a poposit titlul naţional; în cupă ar fi de notat victoria Arieşului Turda din 1961 dar nu poate rivaliza cu dimensiunea victoriei Unirii.
Realizez că privit în ansamblu fotbalul nostru s-a redus la interese şi conflicte. Performanţele lui sunt sublime dar momentan lipsesc cu desăvârşire, comitetele şi comiţiile sunt stat în stat, patronii au tot felul de bube, dacă nu penale măcar de comportament, iar fotbaliştii mai mult îşi etalează cuceririle şi caii putere decât aptitudinile sportive. Vorbeam de Anglia; mai mult ca sigur ce-a văzut, ce-a trăit şi ce-a învăţat Dan Petrescu în anii petrecuţi în Premier League sunt elementele cheie ale acestei victorii memorabile, care oferă fotbalului românesc o rază de speranţă. Problema e că nu numai fotbalul are nevoie de profesionalism, respect şi recunoaşterea valorilor. România toată suferă de sindromul „merge şi-aşa”. Suntem în 2009: nu mai merge chiar aşa!

Costin Enache

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Abonaţi-vă:

Dicţionar dă espresii marfă

Expresiile gen „dă şi mie cheile după masă” sau „păpuşe, împrumută şi mie o sacoşe” au evoluat în timp într-un dialect de cartier, eminamente urban şi în special regăţean. Alex Olaru adună consecvent mostre şi râde de ele aici

Susţinem:

RSS Porţia de matinal

  • A apărut o eroare, probabil feed-ul s-a stricat. Încearcă mai târziu.

  • 88,850 vizitatori

%d blogeri au apreciat asta: